Horoscop Urania – Istoria astrologiei
Astrologia datează încă de pe vremea când regii şi generalii antici aveau câte un astrolog personal, pe care îl consultau ori de câte ori aveau nevoie de un sfat, pentru că cei ce studiau mişcările stelelor şi planetelor se numărau printre cei mai mari înţelepţi oameni ai lumii antice. Cunoşteau coordonarea în timp a anotimpurilor şi puteau prevedea cum aveau să fie recoltele. Puteau prezice momentul în care luna avea să strălucească sau să rămână în umbră şi cunoşteau zilele în care se produceau eclipsele, informaţii vitale pentru supravieţuirea regelui şi a poporului său.
Popoarele primitive trăiau în armonie cu forţele elementare. Măsurau timpul după mersul soarelui şi mişcările ciclice ale corpurilor cereşti, iar constelaţiile aveau o semnificaţie adâncă. Stonehenge, clădit prin
2100 î.Hr., dezvăluie o înţelegere profundă a astronomiei şi geometriei. Poziţionarea pietrelor demonstrează faptul că observaţiile anticilor privind cerul erau precise. Iar pe la 2000 î.Hr. mesopotamienii ştiau că, atunci când Venus li se arăta privirilor, urma un timp de pace pe Pământ. îngropată adânc memoria noastră inconştientă (sau în „inconştientul colectiv”, aşa cum a descris-o Jung) se află conştientizarea legăturii noastre cu cosmosul. In decursul timpului, exerciţiul astrologiei a evoluat în direcţia explicării acestei relaţii. Multe culturi antice au studiat stelele şi au acumulat date astronomice. Observaţiile şi calculele remarcabile făcute de egipteni, incaşi, maiaşi şi azteci le-au permis acestora să întocmească calendare complexe. Preoţii astronomi babilonieni s-au adâncit şi mai mult în acest studiu, corelând examinarea atentă a semnelor şi a augurilor de căutarea unui înţeles explicit, ceea ce până la urmă a dus la transformarea
tehnicilor lor într-o ştiinţă a detectării semnelor şi auspiciilor. Primele calendare babiloniene erau zodiacuri, ce utilizau imagini ale animalelor totemice, reprezentând cele I 2 diviziuni importante ale anului. Tot babilonienii au fost cei care au stabilit că ziua şi noaptea însumează 24 de ore, iar cercul are 360 de grade.
De la începutul dinastiilor egiptene, cam prin 3200 î.Hr., a fost stabilită conexiunea dintre astrologie şi astronomie — şi relevanţa lor până în zilele noastre. Piramidele simbolizau măreţia zeului faraon şi serveau atât ca temple de sacrificiu şi venerare, cât şi ca turnuri de observaţie pentru preoţii astronomi. Religia, astrologia, astronomia şi calendarul erau concepute mai curând într-un ansamblu, decât ca discipline separate. Situarea Marii Piramide la Giseh s-a corelat cu anumite configuraţii astronomice şi, din câte se crede, în forma ci ar fi ascunse misterele universului. Templele egiptene, artele sacre şi hieroglifele, toate acestea erau corelate numeric şi astrologic, fiind expresii ale realităţii universale unificate. Cu cât legile cosmice puteau fi mai bine înţelese şi mai respectate, credeau egiptenii, cu atât avea să fie civilizaţia omenească mai unificată.
Grecii au fost cei care au sintetizat numeroasele religii şi mitologii, elaborând o legătură solidă între cele şapte planete vizibile şi marii zei ai Olimpului. Filosofii şi învăţaţii greci, ca Pitagora, Platon şi Ptolcmcu au distilat şi simplificat cosmologiile babiloniene, caldeene, indiene şi egiptene. Cel mai important astronom şi astrolog al antichităţii a fost Ptolemeu (c. 90—c. 168). Modelul său referitor la orbitele planetelor în jurul Pământului a fost valabil încă o sută de ani după Nicolaus Copernic (1473-1543, vezi pag. 23, n.a).
Filosofii medievali credeau că trupul şi sufletul omului, făcute după chipul lui Dumnezeu, constituiau o imagine la scară mică a cosmosului. Ei au exprimat această credinţă în sintagma : „Cum sunt cele de sus, aşa sunt şi cele de jos”. Ei credeau că dacă omul îşi dedică toate energiile unui studiu profund asupra propriei naturi, va ajunge într-un final la o înţelegere deplină a universului. Transformările dintr-unul ar fi reflectate de prefacerile din celălalt. Pentru gândirea medievală, părea logic ca mişcarea planetelor să se oglindească în activităţile omeneşti.
Până acum 500 de ani, lumea credea că Pământul este centrul universului, motivul fiind destul de evident: Luna orbita în jurul Pământului şi nu exista nici o dovadă că soarele nu făcea acelaşi lucru. Şi planetele puteau fi văzute rotindu-se în jurul Pământului, deşi uneori păreau să se întoarcă în drumul lor pentru mai multe săptămâni, dacă nu chiar luni.
Nicolaus Copernic a fost cel care a propus modelul heliocentric, ce punea Soarele în centrul sistemului solar. A trebuit să treacă un secol pentru a fi demonstrate empiric calculele matematice ale teoriei sale. Drept rezultat, astrologia a trebuit să activeze clandestin ca să scape de cenzură. Astronomul german Johannes Kepler (1571—1630) a dovedit în cele din urmă teoria lui Copernic, marcând despărţirea perspectivei astrologice, umaniste şi mistice, de cea obiectivă, mecanică, a spiritului ştiinţific. Perfecţionarea telescopului de refracţie de către Galileo (1564—1642) şi elaborarea teoriilor de bază ale gravitaţiei şi mecanicii de către Isaac Newton (1642—1727) au accentuat şi mai mult această diferenţă.
William Lilly (1602—81) a fost cel mai cunoscut astrolog englez al timpului său. El a stârnit chiar o mare agitaţie când a prezis marele incendiu al Londrei din 1 666 atât de precis, încât a fost dat în judecată, fiind acuzat de complicitate. înaintea lui, singura modalitate de trasare a mişcărilor corpurilor cereşti se făcea prin observaţie directă. Lilly a avut un impact hotărâtor în curentul care transfera informaţii astronomice în tabelele de calendar. După aceasta, observarea mişcării corpurilor cereşti n-a mai fost practicată de către astrologi.
Prăpastia dintre misterele oculte ale astrologiei şi ştiinţa astronomiei începuse să se lărgească. Spiritele ştiinţifice nu mai puteau da crezare faptului că acele corpuri cereşti aflate la o mare distanţă de Terra puteau sa aibă vreo relaţie cu personalitatea omului. Astrologia a dormitat până la înfiinţarea Societăţii Tcosofice a Doamnei Blavatsky (1831-1891). Fără să fi fost astrolog, ea a readus astrologia în conştiinţa colectivă.
In prezent, există mai multe motive pentru care astrologia îşi reintră în drepturi. Acum i se recunoaşte meritul de a fi un instrument eficace în înţelegerea psihologiei umane. Mulţi psihologi, care s-au inspirat din opera lui Cari lung (1875—1961), recunosc astrologiei funcţia de hartă a psihicului. Jung s-a folosit de astrologie toată viaţa, considerând că reprezenta însumarea tuturor cunoştinţelor psihologice ale antichităţii. El a recunoscut că predispoziţiile unei persoane sunt exprimate prin horoscop. Tot el a conceput teoria sincronicităţii, bazată pe credinţa că nimic nu se iscă vreodată din nimic, deşi s-ar putea să pară astfel.
